Tăcere
Privește dincolo de nori!
Acolo e mereu soare.
Lasă norii să-și plângă gândurile lor!
Am
tăcut aproape o viață.
Am
vrut să fac această călătorie de una singură, dar a trebuit să respect
condițiile impuse de circumstanțele reale: trebuia să fiu copilul părinților
mei.
Să
mă nasc, să cresc, să merg la școală, să învăț, să iubesc, să cad, să mă ridic,
să zbor...
Timp
de altă viață, am vorbit.
Vorbesc,
vorbesc încă despre serile de după
furtună în care norii alungă orice speranță de liniște, despre florile triste
și frunzele atârnate de ramuri, suferinde de greutatea apei căzută din cer, despre
loviturile sorții, despre bani, despre mama de care îmi este dor, despre vrute
și nevrute...
Mă
trezesc în fiecare dimineață pentru a privi răsăritul soarelui, pentru a-mi
săruta clipa.
Câteodată,
lacrimile îmi înțeapă pleoapele și mă prăbușesc cu capul pe mâini, pe marginea
unei ore, plângând în hohote.
Nu
știu de ce.
Sau
poate pentru că mă îndepărtez tot mai mult de viața asta, spre nu știu unde,
până când voi fi un punct pe auriul nesfârșit al nisipului.
În
aer se simte zâmbetul tăcerii...
Panciu,
30 iulie 2017
