Așa mi-e dat
Și totuși, uneori,
ne oprim din trecerea noastră spre un alt tărâm...
Și-atunci se
limpezește cerul și pomii dau în floare chiar dacă e ianuarie, chiar dacă-i
frig și ger.
De-atâția ani,
de-atâția ani la rând respir, pășesc, trăiesc în orășelul dintre vii, loc
mirific unde ascult același basm, mereu. Cu ploi și struguri încărcați cu
soare, cu oameni și drumuri tăcute, întortocheate, amenințate de ninsoare, cu
case adormite, cu umbre-n asfințit, cu gânduri și cu rânduri, cu nori răzleți
și zâmbete-n ferești...
Trecutul și
prezentul sunt liniștea și focul, sunt toată moștenirea ce o primim în dar.
Avem și aripi,
simțim în noi și zborul, căderea și-nălțarea sunt patima și dorul.
Nu mă-ntreba de
suflet! E cumpăna fântânii ce azi din nou tresare, e-o frunză-nfrigurată
ce-abia mai stă pe-un ram, dar mâine o să cadă...
Dar astăzi sunt cu
tine, cu pomii din livadă, cu vântul meu hoinar ce-mi fură pălăria, cu un cuvânt
duios, cu graiul sfânt al mamei, cu ochi mirați că jocul s-a sfârșit, că drumul
ne adună și timpul ne desparte.
Cât o fi ca să mai
fie voi desena cercuri în aer, voi scrie un cuvânt, să știu ce mult se știe,
să-nvăț ce n-am uitat.
Panciu, 16
ianuarie 2018
